De multe ori ne tragem cu greu Sufletul. Îl ținem legat cu sfoară și el rămâne de multe ori la zeci, sute, mii de metri în urma noastră. Este târât prin praf, cioburi, scaieți… Când distanța începe să ne sperie, ne oprim și vedem sfoara. Atunci se trezește în noi instinctul de pescar veritabil. Apucăm frânghia și tragem, tragem, tragem…. Prindem cu putere, smuncim, muncim haotic, somn puțin, tragem de noi, fără să ne gândin ca în cele din urma se produce o eroziune accelerată. Când vom fi mulinat intreaga sfoară, la finalul ei nu va mai exista nimic. Sufletul ne-a rămas înșirat, descompus, bucată cu bucată pe drum. Ne întoarcem și mai speriați. Ne aplecăm și recuperăm firimiturile de suflet. Punem tot laolaltă și ne minunăm de progres. Terminăm și drumul și recuperarea. Deloc surprinzător, am ajuns însă, nu la un nou început, ci la capătul drumului. Prea mici pentru a o lua iar de la început, prea mari pentru a mai exista. Așa-i VIAȚA! Așa că, să mergem cu Sufletul în noi, nu legat de sfoară! Eu numa zic.
Și….. să trăim totul cu uimire. Uimire la tot ce se pterece în această Lume înconjurătoare, cu toate minunile ei desfășurate la tot pasul. Cu uimire la trecerea Timpului, care ne dă suficient timp să construim povești frumoase, că doar ele vor conta cu adevărat într-un sfârșit. Cu uimire la întâlnirile cu Oamenii buni care ne ies în cale și ne fac să mergem altfel înainte. Cu uimire la lucrurile aparent mărunte pe care nu e indicat să le pierdem, să le lasăm în urmă vreodată. Cu uimire la atenția pe care trebuie să o arătăm pentru NOI înșine și pentru cei din jurul nostru, rostogolind valuri de bine. Cu uimire chiar și la suferință, că a noastră trecere prin timp este și despre așa ceva. Cu uimire și recunoștință pentru orice! Eu numa zic!
