Ai cunoscut vreodată oameni care se plâng de toate?
Supa lor este prea fierbinte. Patul lor este prea rece. Vacanța lor este prea scurtă. Salariile lor sunt prea mici.
Te așezi lângă ei la un ospăț magnific și, în timp ce tu savurezi fiecare bucățică, ei îți spun ce este în neregulă cu fiecare fel de mâncare.
Acești oameni nu apreciază viața, indiferent cât de bună ar fi.
Am citit cândva o povestioară. E povestea unei doamne de nouăzeci și doi de ani, foarte „stăpână pe ea” și independentă, care urma să se mute într-un azil.
Întrucât era nevăzătoare, iar bărbatul care îi fusese soț timp de șaptezeci de ani murise, mutarea era singura ei opțiune.
A așteptat multă vreme în holul instituției înainte să i se aducă la cunoștință că i s-a pregătit camera.
În timp ce o însoțea pe coridor, îngrijitoarea ei i-a descris camera, chiar și perdelele de la geam.
— Îmi place la nebunie, s-a entuziasmat vârstnica doamnă.
— Dar nici n-ați văzut camera incă. Așteptați un pic, i-a răspuns însoțitoarea.
— Asta nu contează, a răspuns ea. Fericirea este ceva ce hotărăști dinainte.
Dacă îmi place sau nu camera nu ține de felul în care e aranjată mobila.
Ci de modul în care îmi aranjez mintea.
Aprecierea nu este o chestiune de gust sau de rafinament.
Este o chestiune de perspectivă.”
