Să vă spun de Tanti Elvira din Vale, femeie gospodină, cu flori în fereastră și zacuscă-n beci, dar cu fruntea mereu încruntată, de ziceai că-i desenată cu rigla.
— Ce faci, tanti Elviro? zic eu într-o zi.
— Ce să fac, Nusa draga… mă zbat. Ziua trece, da’ mintea nu tace. Gândurile aleargă ca oile când le prinde ploaia pe deal. Îmi zic „fă aia, fă cealaltă”, și noaptea stau cu ochii în tavan de parcă-mi citește stelele cineva.
Mi-am pus o mână pe inimă, că știu cum e. Suflet neliniștit, ca o frunză-n vânt, că n-are unde să se așeze. Dar pentru frunzele astea am eu o adiere potrivită.
Mă duc în odaie și scot de-acolo două sticluțe: una cu Adaptive, ce miroase a calm și limpezire, și alta cu Frankincense, care parcă îți pune mâna lui Dumnezeu pe creștet.
— Ia de-aici, zic. Pui una-două picături pe tâmple, pe ceafă, și în palme. Le miroși adânc, ca și cum ai trage aer dintr-o pădure de liniște. Și spui, încetișor: „Sunt aici. E suficient.” Încearcă, că nu pierzi nimic.
–
După vreo trei zile, mă trezesc cu un coș de gogoșari la poartă. Și cu Tanti Elvira – ce să vezi – cu ochii senini și zâmbet în colțul gurii, lucru rar ca eclipsa de soare.
— Nușa, draga mea… de când cu sticluțele tale, parcă s-a dus ceața. Gândurile s-au mai domolit, am dormit cu o pace de parcă m-a legănat Maica Domnului. Și m-am trezit dimineață cu chef de cântat!
Am râs amândouă, iar eu i-am pus înapoi în coș o altă sticluță, „pentru duminici în care vrei să te iubești un pic mai mult”.
–
Și tu, drag cititor…
Dacă ți se frământă mintea fără oprire, dacă îți vin griji cu sacul și liniștea se lasă așteptată, poate că e timpul să te oprești un pic. Să tragi aer adânc, să te miroși pe tine. Nu cu nasul, ci cu sufletul.
Adaptive, Frankincense, Copaiba… Nu-s doar nume, sunt unelte ale sufletului tău ca să se aducă înapoi la el.
Scrie-mi. Vorbim. Poate nu-ți dau cheia de la cer, dar îți dau o picătură de pace, și uneori, aia e tot ce-ți trebuie.
Cu inimă netezită de povești,
Nușa Bodnar
Om cu suflet, miresme și răbdare pentru oameni
