Unitatea de măsură a Vieții ar trebui să fie povestea, nu anul. Ai grijă să strângi în tine cât mai multe. Intr-un final, doar ele vor conta cu adevărat.
E mare lucru să te trezești la un moment dat și să-ți rearanjezi raporturile cu Viața.
De multe ori nu ne dăm seama cum ne învelim în straturi superficiale, credem noi că par veritabile, dar care nu fac altceva decât să sufoce esența noastră. Unele suferințe sau situații ne sparg toate aceste straturi. Realizăm că nucleul nostru pur a fost anesteziat de fugi absurde, de rătăciri, de iluzii, de acumulări materiale, de ierarhii, de orgolii. El se trezește, respiră în sfârșit, se miră, iubește lucrurile aparent mărunte și armonia pune stăpanire pe noi.
Straturile poleite nu mai contează.
Am văzut mulți Oameni. De cele mai multe ori am înțeles că suferința mea era mai mică decât suferința care se derula lângă mine.
Atunci am hotărât să prețuiesc altfel prezentul care se desfășoară sub tălpile mele. Să nu mă mai învelesc în straturi absurde. Să trăiesc totul cu uimire și recunoștință.
În cele din urmă, am conștientizat că noi construim din mers drumul de sub picioarele noastre. Îl facem mai bun sau mai prost.
Uneori ne oprim și ne dăm seama că ne-am concentrat prea mult la drum și am ignorat frumusețile din jur.
Alteori, construcția ne obosește teribil, ne răpune, ne distruge, ne pune la pământ, în iluzia noastră de a face un drum cât mai bun. Fără să realizăm că, de fapt, cu capul în jos, nici nu stabilim bine direcția și ne întoarcem de unde am plecat.
Cel ce ajunge în faza in care cu o mână pune dalele, cu cealaltă mângâie, cu inima deschisă iubește, cu mintea limpede se minunează de frumusețile din jur, acela poate fi fericit!
Fericirea nu va fi continuă, nici nu e optim să fie așa. Vor fi și lupte, și suferințe, și căderi. Asta e VIAȚA! Și e foarte bine așa!
Am văzut mulți Oameni. Cei mai buni apar când nu suntem pregătiți, în momente ce par dificile și inoportune.
Să încercăm să-i păstrăm!
Eu numa zic.
